vad dantele din cochilii pe un cer alb-gri-albastru-sticlos
vad un murmur dintr-o licoare invesmantata intr-un cordon de abanos
vad dunele nisipului tau pe pielea mea
vad apa din privirile tale curcubeice
vad matasea gandului care se tese timid
vad determinarea actiunii tale- scuza perfecta pentru impulsivitate.
fug determinata de impulsivitatea mea sa adun, pe cat posibil- dantele, mumur, dunele, apa si matasea din actiunile tale (ne) gandite.
gandul mi-a ramas la tine, intepenit, incremenit…orice frantura de vointa mi-a fost anulata de imaginea ta care se incapataneaza sa ramana in mintea mea. si toata nelinistea si toata ingrijorarea urla in mine intr-o liniste aparenta, careia ii poti sesiza falsitatea, masca, doar daca-mi privesti ochii. totul s-a trezit in mine, ca dupa un somn prea lung, neodihnitor…si tot ce simt acum imi paralizeaza creierul si orice dorinta de a face ceva. imi paralizeaza activitatea. sunt ca un film pe calculator caruia i s-a pus pauza.da, sunt pe pauza…si, cu toate astea, n-am simtit niciodata mai mult decat acum contrariul. sa uit e un exercitiu de vointa pe care sunt incapabila sa-l rezolv. e si un fel de resemnare in nelinistea asta. stiu ca am numit-o gresit “resemnare”, dar nu stiu cum s- o exprim. asteptare ? probabil. o asteptare cuminte in care iti zici fie ce-o fi, am facut totul, am zis totul, ce mai e de salvat acum? asa ca astept probabil, in nelinistea care ma va epuiza, asteptand inteleapta sa adorm un pic…pentru ca apoi sa ma reia de unde m-a lasat, ca pe o poveste neterminata. secretul fericirii consta in arta amanarii. cu tine vreau o dulce si eterna amanare . e ca si cum toata armonia s-ar fi agatat de fragilitatea acestei legaturi inexplicabile.
invata -ma cum sa calc pe cioburi fara sa ma tai
invata-ma cum se imperecheaza margelele
invata-ma cum urla carabusii
invata-ma roseata timiditatii tale
invata-ma cum se mangaie maracinii
reinvata-ma aparenta imposibilului.
am desenat pe perete bucati de cer ca atunci cand nu esti aici, langa mine, sa te pot vedea inca. am lasat pe acelasi perete loc sa ma desenezi si tu pe mine atunci cand te vei intoarce, sa ma desenezi asa cum ma vezi, asa cum vrei, daca te vei intoarce. si am numit partea aceasta de perete” peretele lui A.” e o parte goala, alba , pura, nepatata ca gandul dintai si va ramane astfel pana ce o vei umple cu petalele arse ale sufletului tau tulburat. am desenat pe perete bucati de cer pentru ca atunci cand uit sa reusesc sa-mi reamintesc. poate o sa-ti dau si tie o bucata din cerul tau ca sa nu te uiti pe tine. sau poate o sa-ti arat peretele, si atunci cand il vei privi, te vei privi pe tine in oglinda. vei sparge oglinda, si din cioburile de pe jos te vei recrea si mi te vei oferi in dar. iar eu o sa-ti amintesc ce n-ar fi trebuit sa uiti nicicand, ceva de care n-ar fi trebuit sa te indoiesti vreodata. o sa-ti reamintesc ca cerul pe care-l cauti cu atata disperare si deznadejde e aici, langa tine, langa mine, langa noi.
am descoperit de curand ceva muzica frantuzeasca ce mi-a placut…si-mi pare bine pentru ca incepusem sa ma simt un pic vinovata din motivul acesta…imi place tot ce inseamna frantuzesc, mai putin muzica. acum pot spune ca m-am mai linistit:)…domnisoara se numeste nolwenn leroy iar piesa pe care am ascultat-o pe repeat este textile schizophrenie…exista o candoare incredibila dublata de o forta aproape magica in felul in care artista alege sa se exprime.cred, in acelasi timp ca ceea ce m-a atras este sentimentul unei feminitati care nu face parada, care se accepta si impartaseste; este un tip de feminitate care vorbeste de la sine, fara perdea.
In numarul 42 al revistei Dilematecaluna noiembrie 2009 , a aparut un articol interesant care urmareste o conferinta a lui Salman Rushdie cu titlul ” Din nou in apararea romanului”. Redau cateva idei care mi-au atras atentia: ” Ce conteaza de unde vin marile romane, atata vreme cat ele continua sa vina?’” Dupa parerea mea nu este nicio criza a romanului”, “Ceea ce se intampla nu este atat moartea cat instrainarea cititorului”, “Avem nevoie de o intoarcere la judecata de valoare “
“KNOWING” este un film despre sfarsitul lumii. Cel putin asa pare la prima vedere.Subiectul este prea putin original, iar modul in care este realizat, si mai putin.De fapt, KNOWING este un film despre relevanta sau irelevanta cunoasterii adevarului. Cat de relevant, cat de util este sa stii adevarul intr-un moment in care nu ai cum sa schimbi mersul natural al lucrurilor? Determinismul si darwinismul se bat cap in cap in filmul acesta, pentru ca ultimul sa aiba castig de cauza. E mai linistitor probabil sa crezi ca totul pe pamantul acesta are un sens, chiar daca noi nu suntem capabili sa-l sesizam mereu. Chiar si atunci cand nu-l gasim, adica de cele mai multe ori, tindem sa creem unul atat de credibil incat sa-l facem credibil si in exterior. E mai usor pentru obsesia noastra de a crea iluzia sigurantei in viata de zi cu zi.De fapt, adevarul este altul, acela ca nimic nu are sens, ca totul, inclusiv noi, suntem un sir nesfarsit de coincidente, greseli, imbinari etc. Totul este predestinat si faptul ca aflam, tot din intamplare acest lucru, nu ne ajuta cu nimic. Cand ajungi intr-un punct terminal tot ceea ce trebuie sa faci, ca om nu este sa lupti, sa te revolti sau sa te protejezi, intr-un cuvant, ci trebuie sa te supui in fata evidentei, aceea ca esti un neputincios prins intr-un joc al carui reguli iti scapa. Ca un truism obositor, apare o realitate plictisitoare, dar optimista,dadatoare de speranta: orice sfarsit nu e decat un alt inceput. Tu faci sau nu faci parte din acest inceput. Dar si acest lucru este irelevant pentru ca tu, ca individualitate nu contezi prea mult.Si atunci supunerea si acceptarea reprezinta singura solutie viabila. E tulburator sa realizezi cat de nesemnificativ esti si cat de fragila este relitatea artificiala in care traiesti. Nu intelegeam pana ieri ce inseamna ” viata are un sens doar daca tu ii dai unul”, dar acum, dupa ce m-am chinuit atat sa aflu raspunsuri la intrebari care pur si simplu nu-si au rostul de la bun inceput, acum imi dau seama ca a stii adevarul nu ma ajuta cu nimic. Suntem intamplari, viata noastra, la fel, suntem copii care se joaca in nisip la un capat de univers si dincolo de asta nu mai e nimic. Tot ceea ce trebuie sa facem este sa ne supunem, sa acceptam, sa ne comportam asa cum se comporta niste intamplari cuminti: luand fiecare pas asa cum e, resemnandu-ne ca a pune intrebari este singura greseala care ne poate face rau, care poate sa mislead us…KNOWING este despre toate astea la un loc si ca de obicei, un mesaj catre un ochi care prefera sa nu vada, catre urechi care prefer sa nu asculte. Cum de ce? Minciuna este singura care are un sens intr-o lume fara sens….
Pe aceesi tema, dar cu o abordare diferita: 2012 ( filmul care m-a convins ca adevarul consta mereu in puterea de a o lua de la capat) si o carte a lui Julian Barnes ” O istorie a lumii in zece capitole si jumatate”, in cazul careia sfarsitul-refren vorbeste simplu si fara ocolisuri: ” Am visat ca ma trezisem. Este cel mai vechi vis din cate exista si tocmai am avut parte de el”.